„Domnișoară, sunteți singura care ne-a vizitat astăzi!”, mi-a spus, amuzat, în urmă cu câteva luni, unul dintre cei doi polițiști de frontieră care m-a oprit pentru a mă avertiza că mai pot pedala câteva sute de metri, iar apoi trebuie să mă întorc. Știam povestea. Eram la granița cu Serbia pentru a nu știu câta oară în ultimii doi ani, iar vremea era mohorâtă. „Fâșia de protecție. Accesul interzis. Amendă 100 – 1.000 lei”, scrie pe panoul în dreptul căruia este trasată o linie albă pe pistă. M-am conformat. Am făcut o pauză de câteva minute și m-am întors.
Mașina polițiștilor de frontieră din județul Timiș se află în mijlocul pistei de biciclete de pe malul Begăi. Și să vrei n-ai cum să o ocolești. La o distanță de 20 de metri, o punte peste râul Bega „răsare” printre tufișuri. „Pe puntea asta am voie să mă plimb sau mă amendați?”, întreb mai în glumă, mai în serios. „Vă puteți plimba liniștită!”, primesc răspuns. Puntea este realizată din fier și tablă, cu lanțuri ruginite de trecerea timpului. O inimioară este lipită pe unul dintre stâlpii de susținere. Așa că prind curaj și mă avânt să o traversez. De la jumătate mă întorc, după ce dau de o gaură mare în punte.
Sâmbătă, m-am reîntors pe pista de biciclete de pe malul Begăi, entuziasmată de faptul că, pentru al doilea weekend în acest an, se poate traversa granița pe două roți. De data aceasta, pista este mai animată ca niciodată. Întâlnesc numeroși bicicliști pe traseu. Nu-mi pasă că toți mă depășesc. Scopul meu este să mă bucur de natură, de mirosul florilor de primăvară și de o plimbare relaxantă. La un moment dat, doi bicicliști se chinuiau să umfle o roată pe care au demontat-o. Îmi dau seama cât de norocoasă sunt: mie nu mi s-a întâmplat niciodată să fac pană.
„Our chains set us free” (n.r. Lanțurile ne eliberează) este unul dintre mulțimea de mesaje care stau scrise cu cretă pe pistă. „Gândurile sunt ca norii”, este un altul care mă face să-mi pun tot felul de întrebări. Probabil cu mintea relaxată de aerul curat. Autoritățile județene au încercat să pună la punct pista, în așteptarea valului de bicicliști. Au cosit iarba de pe margine, însă prin crăpăturile formate pe mijlocul pistei, prin asfalt au răsărit tot felul de buruieni, printre care și plante cu flori gingașe, albe, și frunze în formă de inimioară. De altfel, chiar în timpul pedalării, un bărbat aflat la volanul unui tractor, se folosea de un utilaj pentru a tăia iarba de pe marginea pistei. Iar mirosul plăcut de iarbă verde proaspăt tăiată mă face să respir adânc de câteva ori, pentru a-mi relaxa simțurile.
Pe traseul lung de 37 de kilometri până la graniță, au fost realizate și opt locuri de popas pentru bicicliști. Până de curând, în aceste refugii se găseau și coșuri de gunoi. Ce-i drept, mereu pline cu deșeuri care dădeau pe afară. De data aceasta, lipseau cu desăvârșire. În schimb, în fiecare loc de popas este lipit câte un afiș, prin care bicicliștii sunt încurajați să ducă gunoiul acasă și să nu-l arunce aiurea.
La un moment dat, zeci de oi și capre pasc aproape de pistă. Văd un băț ridicat și îmi dau seama că ciobanul tolănit pe iarbă mă salută. Ridic și eu mâna. Pe traseu mai întâlnesc numeroși pescari, dar și oameni care au ieșit la plimbare, pe jos. Pe câmpurile din jur, este forfotă mare. Tractoare se plimbă din stânga în dreapta pentru tot felul de activități agricole.
Ca de obicei, lângă puntea ruginită de pe malul Begăi, o mașină a Poliției de Frontieră mă așteaptă. De data aceasta, le ofer buletinul, iar după ce fac verificările necesare în baza de date, mă lasă să merg mai departe. După aproximativ un kilometru, mai întâlnesc o mașină în care se află doi polițiști de frontieră din România. Mă salută fără să se sinchisească să se dea jos.
Un turn vechi de la paza de frontieră din Serbia îmi atrage atenția, în timp ce pedalez pe fâșia verde. Nu după mult timp, dau de polițiștii de frontieră din Serbia. „Am șanse să ajung la Zrenjanin și să mă întorc tot astăzi?”, îi întreb curioasă. „Nu, nu, este prea departe. Prea mulți kilometri. Mergeți până la primul restaurant și veniți înapoi. Pleșcavița bună!”, îmi răspunde unul dintre polițiști, într-un amalgam de cuvinte în engleză, sârbă și română. Fie vorba între noi, nici picioarele nu mă mai țineau încă 60 de kilometri, dus-întors, până la Zrenjanin.
După ce am trecut granița, m-am simțit ca în satul în care m-am născut. Toți, bicicliști români, ne salutam și ne zâmbeam de parcă ne-am fi cunoscut de o viață. Câteva case sunt înșirate pe o stradă aflată lângă pista de biciclete. O bătrână stă pe banca din fața casei și mă urmărește curioasă. „Bă, ce noroc am avut cu Robu (n.r. Nicolae Robu, fostul primar al Timișoarei). Uite că ne-a făcut pista asta și putem să ne plimbăm până în Serbia”, trag cu urechea la discuția dintre doi bicicliști. Zâmbesc amuzată. Pista este făcută cu bani europeni de Apele Române Banat, în parteneriat cu Consiliul Județean Timiș, nu de Primăria Timișoara. Ce-i drept, pista de biciclete de pe malul Begăi, din Timișoara, este realizată de primărie.
Am pedalat pe malul Begăi, pe pista din Serbia, aproximativ zece kilometri. Pe mai mult de jumătate din porțiune, Bega este sălbatică, fiind ascunsă printre copaci înalți. Întâlnesc și câteva locuri de popas, sub umbra pomilor, și bărci vechi care plutesc pe apă, cel mai probabil folosite de pescari. Un panou uriaș montat lângă pistă mă avertizează că dacă fac dreapta, în 300 de metri ajung la restaurantul lăudat de polițiștii de frontieră sârbi. De altfel, majoritatea bicicliștilor am făcut un popas la acest restaurant, înainte de a ne întoarce spre casă.
Comand o pleșcavița, pe care o plătesc cu cardul (costă aproximativ 30 lei). Aleg să o mănânc pe malul Begăi, ocazie cu care mă mai bucur o dată de liniștea și frumusețea locului. Între timp, la trecerea graniței în România, s-a format coadă. Un polițist de frontieră sârb începe să urle pe doi bicicliști care au vrut să ne ocolească, dorind să intre în Serbia. „Nu am știut că aici trebuie să prezentăm buletinele”, se scuză unul dintre bicicliști, puțin rușinat, după ce a fost ocărât.
Înapoi spre casă, un biciclist la vreo 60 de ani îmi povestește despre experiența avută cu mâncarea la două maratoane din Europa, iar un altul dintr-un grup îmi transmite să ne vedem cu bine „La Livada Bănățeană”. La întoarcere, doar ciobanul care avea grijă de oi și capre, acum aflate chiar pe mijlocul pistei, m-a mai salutat.
Cea mai lungă pistă de biciclete din România se află în județul Timiș. Pornește de la ieșire din Timișoara și ajunge până la granița cu Serbia, pe malul Begăi, având o lungime de 37 de kilometri. Până acum câțiva ani, pista de oprea în câmp, dar sârbii s-au mobilizat și au continuat pista de biciclete până în orașul Zrenjanin, cu bani europeni. În total, pista Timișoara – Zrenjanin are o lungime de 71 de kilometri. Cum birocrația dă mari bătăi de cap, punctul de trecere a frontierei pe bicicletă nu a fost încă deschis. Așadar, autoritățile din Timiș au decis, în acest an, să deschidă un punct temporar la granița cu Serbia, în weekend, o dată pe lună.
Ideea a fost bine primită de bicicliști, având în vedere că în primul weekend, la sfârșitul lunii martie, aproximativ 300 de iubitori ai mersului pe două roți au trecut granița din România în Serbia.
Iubitorii de mișcare care nu dețin biciclete, pot închiria gratuit de la Asociația Otelek Magyarul – Banat Bike din comuna Otelec. Următoarele perioade în care se poate trece frontiera pe biciclete, între orele 08.00 – 20.00: 27 – 28 mai, 03 – 04 iunie, 24 – 25 iunie, 29 – 30 iulie, 26 – 27 august, 23 – 24 septembrie și 28 – 29 octombrie.
