Costel Pârnău, un timișorean care a rămas fără picioare și o mână acum 30 de ani, în urma unui accident, ne oferă o adevărată lecție de viață.
A fost abandonat de familie, așa că și-a petrecut copilăria prin orfelinate. După ce un tramvai l-a ciopârțit, a găsit puterea să se ridice. A lucrat în construcții pentru a-și întreține familia, a terminat liceul, facultatea și masteratul, iar acum vorbește despre dragostea pentru viață în timpul unor prelegeri, ca speaker motivațional. În prezent, Costel Pârnău este psiholog clinician și se pregătește să intre în cabinet, pentru a oferi ședințe de terapie celor aflați în impas.
Costel Pârnău a trăit în cei 48 de ani ai săi cât alții în zece. Soarta nu a fost de partea lui încă de când a venit pe lume. „Până la vârsta de șase ani am crescut într-un mediu toxic familial. Apoi am fost abandonat de către părinți la casa de copii. De la casa de copii am ajuns pe străzile din Timișoara, la propriu, am dormit și prin case părăsite. Până la momentul accidentului am încercat să mă regăsesc, să-mi caut un sens în viață. La vârsta de 16 ani m-am angajat la una dintre cele mai mari firme de construcții din Timișoara, în speranța că voi împlini 18 ani și voi pleca într-o țară străină, să-mi fac un viitor”, povestește Costel Pârnău.
Un an mai târziu, la vârsta de 17 ani, Costel a fost foarte aproape de a-și pierde viața. Doar o minune a făcut ca medicii să-l poată salva, după ce a fost prins sub roțile unui tramvai.
„Pe 23 august a avut loc schilodirea fizică. Am ieșit într-o zi de duminică din casă, am pus piciorul pe prima treaptă a tramvaiului 3 din zona Freidorf, unde locuiam. Tramvaiul a pornit brusc de pe loc, mi-a prins mâna dreaptă între garnituri. Am fost trântit pe caldarâm, picioarele au lovit bordura și bordura mi-a ricoșat corpul sub roți. Am simțit cum oasele au trosnit, am fost târât ca o cârpă. Și în momentul acela mi-am zis că e clar că urmează să mor. M-am trezit după 24 de ore într-un alt scenariu, pe un pat de spital, cu un trop ciopârțit, pe jumătate de om”, își amintește Costel.
Au urmat clipe grele pentru bărbatul din Timișoara, înspăimântat fiind de ce-l va aștepta în viitor. „Nu cred că m-a înspăimântat atât de mult cum arătam eu fizic, la câte am văzut și la câte am îndurat până atunci, ci teama de viitor. Nu existau dispozitive medicale cu care să te ajuți. M-a speriat cel mai mult ce voi face, pe unde voi trăi, cum voi umbla, pe unde voi îmbătrâni? Dacă s-ar fi întâmplat accidentul pe la vreo 40 și ceva de ani, să fi fost și eu realizat…. atunci aveam 17 ani”, spune Costel.
Bărbatul ne povestește că a găsit curajul să meargă mai departe din două surse: dorința de a trăi și credința în Dumnezeu. „Am ales să cred în mine când nimeni nu mai credea. Sigur, am fost nemulțumit, am fost nefericit, dar mi-am dus tristețea, depresia pe picioare, nemulțumirea, frustrarea în limitele acceptabilului. Am observat că nu ceea ce ni se întâmplă parcă ne înspăimântă și ne doare cel mai mult, nu intensitatea, ci durata. Cât, până când mai durează?”, explică Costel.
Între timp s-a căsătorit și a devenit tatăl a doi copii. Cum soția a rămas fără loc de muncă, iar pensia sa era prea mică, astfel că nu acoperea nici măcar rata la apartament, Costel a decis că nu poate sta cu mâinile în sân. Așadar, și-a sunat un prieten pentru a-l întreba dacă are ceva de lucru și pentru el. Așa a ajuns să pună mâna pe mistrie și să lucreze în domeniul construcțiilor, deși se putea folosi doar de o mână.
„Eu am fost o persoană care am negociat cu mine și cu viața. Am făcut concesii, nu compromisuri. Ok, accept că nu am altă variantă, dar între timp mă gândesc la o alta mai bună. Am lucrat în construcții pentru că am rămas la nivelul celor opt clase, așa m-a prins accidentul, fără nicio diplomă, fără niciun ajutor. Când am mers în apartamentul prietenului meu, mi-am dat protezele jos, mi-am luat hăinuțele de lucru și am început treaba. Am fost obligat de forța contextului să fac asta. Nu m-am gândit eu niciodată atunci că o să ajung pe schelă, că o să am tot felul de mașinării de lucru. Nu-mi place să aștept, de aceea am ajuns să pun mâna pe mistrie, să sparg, să tai, să execut lucrări”, își amintește bărbatul cum a început să lucreze în construcții.
Anii au trecut, iar lucrurile s-au mai îndreptat în viața lui Costel. Astfel, într-o zi, și-a luat inima în dinți și s-a înscris la Școala de Arte Populare din Timișoara, unde a învățat să cânte la nai. „După trei ani, am avut prima diplomă din viața mea”, spune, încântat, bărbatul. Costel a prins curaj, astfel că s-a înscris și la liceu. În clasă, s-a pus în ultima bancă, rușinat fiind că începe clasa a IX-a. Iată că cei cinci ani au trecut, Costel a luat BAC-ul, astfel că s-a înscris și la Facultatea de Psihologie, iar apoi la Masterat, pe care le-a terminat cu rezultate bune.
De asemenea, bărbatul din Timișoara a ajuns să susțină prelegeri, în calitate de speaker motivațional, atât în țară, cât și în străinătate. De altfel, Costel Pârnău a mers și în America, unde s-a întâlnit cu comunități de români, cărora le-a vorbit despre curajul de a înfrunta viața cu optimism.
„Astăzi sunt psiholog clinician. Am făcut formare în terapie cognitiv-comportamentală cinci ani, la anul îmi voi da certificarea și voi fi și psihoterapeut. După certificare, voi intra în cabinet. Eu nu am stat niciodată: am conferențiat, am cântat la nai, am ținut prelegeri în țară și în străinătate, am lucrat, am creat proiecte, lucrări în powerpoint, întâlniri, workshop-uri. Pentru mine viața decurge normal, oamenii apreciază munca, efortul. Îmi place să trăiesc la înălțime, îmi place că trăiesc viața cât mai aproape de normal. Deja după 30 de ani de la accident, creierul meu nu știe că îmi lipsesc o mână și două picioare, el știe că trebuie să ajung acolo”, spune Costel Pârnău.
Bărbatul și-a îndeplinit și câteva vise. Așa se face că în anul 2019 a reușit să urce pe Machu Picchu, a explorat Marele Canion pe jos și a zburat cu elicopterul.
„Viața este frumoasă, merită trăită. Noi, prin gândirea noastră, spunem că este rea, că este tristă, și așa ne și comportăm. Necazurile sunt create tot de noi, de mine, de tine, de celălalt, de societate, de comunitate, nu vin așa din senin”, crede Costel Pârnău.
În această toamnă, bărbatul va lansa și o carte despre viața lui, care va fi lansată la o librărie din Timișoara.
